În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin!
Iubiţi credincioşi,
Hristos a înviat!
Sf. Evanghelie citită astăzi ne arată puterea vindecătoare a Mântuitorului Iisus Hristos cel răstignit şi Înviat. Spre deosebire de evangheliile sinoptice, Evanghelia Sf. Ioan prezintă doar câteva dintre minunile Domnului, deoarece autorul urmăreşte să ne arate nu numai faptul că Iisus a fost un mare făcător de minuni, ci să descoperim în faptele Sale minunate adevăruri fundamentale despre persoana şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu înomenit. Minunile sau „semnele” sunt folosite ca introduceri la cuvântările pe care Domnul Hristos le va rosti ulterior. Astfel, în capitolul al IX- lea se relatează vindecarea orbului din naştere, după care urmează o cuvântare despre adevărata lumină, de care sunt lipsiţi cei care văd doar prin ochii trupului şi pe care o pot avea cei ce nu văd, dar care au vedere duhovnicească.
Deci, şi „vindecarea orbului din naştere este o minune cu valoare de semn”, ni-L descoperă pe Hristos ca „Lumina lumii”. Cheia descifrării minunii o reprezintă cuvintele Mântuitorului rostite înainte de săvârşirea ei: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”(In. 9, 4-5). Acestă temă se regăseşte în nenumărate locuri din Evanghelia Sf. Ioan. Chiar din introducere se relatează cu privire la Ioan Botezătorul că „nu era el Lumina, ci a venit să mărturisescă despre Lumină”(1, 7- 8), şi „Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume”(1, 9). Însuşi Mântuitorul zice despre Sine: „Eu sunt Lumina; cel ce Îmi urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”(In. 8, 12).
Minunea în sine este relatată în foarte puţine cuvinte. Mai pe larg sunt redate discuţiile care au avut loc pe marginea acestei întâmplări minunate, între farisei, între farisei şi cel ce fusese orb, între farisei şi părinţii celui vindecat şi în final, între Mântuitorul şi fostul orb. Ne vom opri astăzi atenţia asupra primei părţi din pericopă şi anume asupra întrebării apostolilor şi a minunii încercând să extragem învăţăturile care se desprind din aceste versete.
Era zi de sâmbătă. După ce s-au retras din calea fariseilor şi cărturarilor, Iisus şi ucenicii Săi au văzut un orb din naştere . Atunci ucenicii i-au adresat o întrebare Mântuitorului cu privire la cauza orbirii acelui om: „Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui de s-a născut orb? Întrebarea ar părea, la prima vedere, nepotrivită şi fără rost. Cum putea cineva să păcătuiască înainte de a se naşte? Acest lucru i-a provocat pe unii(şi din zilele noastre) să creadă că în Scriptură ar găsi argumente pentru preexistenţa sufletului, reîncarnare sau metempsihoză. Este posibil ca unii dintre farisei infuienţaţi de credinţe străine ale unor popoare păgâne să fie tentaţi să creadă în aşa ceva, însă la poporul evreu nu exista această concepţie. Apoi, s-ar fi putut gândi ucenicii la faptul că omul moştenind păcatul strămoşesc să se fi născut orb din cauza aceasta: „Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea”(Ps. 50, 6).Nici acesta nu se putea susţine întrucât nu era vorba de vreun păcat personal săvârşit deomul respectiv. S-a crezut, deasemeni, că ucenicii ar fi putut avea în vedere preştiinţa dumnezeiască, în virtutea căreia orbul a fost pedepsit cu anticipaţie(cum că Dumnezeu vede răul înainte ca faptă liberă a omului şi fără să-l predetermine, îl pedepseşte). Răspunsul Mântuitorului spulberă orice umbră de bănuială cu privire la cauza orbirii: „ Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui...”.
Cu privire la faptul că omul s-ar fi putut naşte orb din pricina păcatelor părinţilor(copii să suporte consecinţele pentru păcatele părinţilor)a suscitat de-a lungultimpului păreri pro şi contra. Chiar între iudei exista concepţia că suferinţele fizice sunt urmări ale păcatelor şi socotite ca o pedeapsă divină. Deşi nu este general valabil,uneori acesta este un adevăr confirmat şi de Sf. Scriptură, Mântuitorul tratând ca un Doctor desăvârşit boala fizică şi mai ales cauza acesteia : “…Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 5, 14).
“Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”(Marcu 2, 5).
Unii, însă, cred că din cauza păcatelor părinţilor, pot suferi copiii, aşa cum s-ar părea la prima vedere din aceste versete:
„… Eu, Domnul Dumnezeul tău,sunt un Dumnezeu gelos(mai corect decât zelos), care pedepsesc pe copii pentru vina părintilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea si al patrulea neam, si Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”(Ieş. 20, 5-6).Aceste rânduri nu pot fi scoase din context, căci în caz contrar se denaturează sensul lor. Prin cuvântul „copil” se au în vedere urmaşii direcţi din prima generaţie, precum şi nepoţii, strănepoţii şi ceilalţi urmaşi. Dumnezeu nu îngăduie pedepse pentru toţi copiii, ci numai pentru cei care Îl urăsc şi nu pentru orice fel de fapte ale părinţilor, ci numai pentru încălcarea celei de a doua porunci. Mila lui Dumnezeu este promisă fiecărei generaţii ca răsplată pentru împlinirea tuturor poruncilor.
Un alt verset scos din context poate fi adus ca argument în favoarea teoriei conform căreia Dumnezeu îi împovărează pe copii cu greşelile părinţilor, pedepsindu-i:
“Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii? ”(Iez. 18, 2). Însă, tot capitolul 18 de la Iezechiel condamnă tocmai această părere.(Iez. 18, 1- 23 ş. u. ).
Deasemeni, în Deuteronom scrie:„Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său” (Deut. 24, 16).
Cu toate acestea, ştiinţa (medicina) şi realitatea ne demonstrează că deşi copiii nu pot fi responsabili de păcatele părinţilor, ei pot totuşi“moşteni” prin zestrea genetică binele(sănătatea) şi răul(înclinaţia spre patimi). Un exemplu foarte la îndemână este acela al unui copil zămislit de nişte părinţi alcoolici sau conceput în stare de beţie. Acesta are toate şansele să fie atras spre această patimă, mai ales dacă şi viaţa lui(intrauterină şi după naştere) se va derula în aceeaşi atmosferă tulbure.
Părintele Stăniloae, comentând versetele acestea, zice: “Dumnezeu rabdă pe părinţii ce se pocăiesc şi, de asemenea, pe urmaşi. Iar dacă continuă generaţii în şir să păcătuiască şi să nu se pocăiască, pedepseşte mai departe pe urmaşi, până în a patra generaţie dar şi mai departe. În aceasta se manifestă şi răbdarea lui Dumnezeu, dar şi dreptatea Lui. Căci dacă păcătuiesc pe rând urmaşii cuiva până în a patra generaţie, înseamnă că, cu toată răbdarea lui Dumnezeu, nu s-a ivit pocăinţa nici în primul dintre cei patru, nici în următorii trei. Persistenţa răului în toţi arată încăpăţânarea tuturor în păcat.
Ceea ce este valabil pentru cei ce se succed într-o familie e valabil şi pentru generaţiile unei naţiuni. Dumnezeu poată amâna pierzania ei când mai multe generaţii continuă să-L nesocotească. Totuşi, dacă nu se întorc, poate aduce peste acea naţiune necazuri tot mai mari, în generaţiile urmaşe, până la pierderea totală a ei, dacă şi după mai multe generaţii continuă să rămână mai departe de El”.(Nota de subsol 1240- Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, PSB vol. 41, pag. 458).
Răspunsul Domnului a fost clar până la un punct: „ Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui...”,apoi poate produce nedumerire: “…ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, această orbire s-a întâmplat spre a se arăta puterea lui Dumnezeu. Domnul Hristos a fost trimis să facă “lucrările lui Dumnezeu cât timp este ziuă, căci vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze”. Trebuie deci, să- Şi împlinească misiunea câtă vreme este în lume, de vreme ce puţin timp(câteva luni) îl mai despărţea de pătimirea şi moartea Sa. Pentru unii, asta ar putea însemna o mare nedreptate din partea lui Dumnezeu (cel Bun şi Milostiv) ca să îngăduie o suferinţă atât de grea pentru a-Şi arăta puterea Sa minunată.
Dar nimeni, omeneşte gândind, nu poate înţelege raţiunea Dumnezeiască.
Deci, despre ce lucrare vorbeşte Hristos?
Lucrarea de vindecare şi de schimbare sau de înnoire a vieţii omului. Într-adevăr, prin vindecarea acestui orb, s-a arătat lucrarea lui Dumnezeu, şi anume că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Făcătorul lumii, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt l-a creat pe om la începutul lumii (cf. Facere 1, 26-27), şi că tot El este şi Lumina lumii (Ioan 8, 12), adică sensul ultim al vieţii, al existenţei universului şi umanităţii, că El este dătătorul vederii trupeşti sau fizice şi dătătorul vederii sufleteşti sau spirituale care se numeşte credinţă. El este izvorul luminii celei văzute cu ochii trupeşti şi al luminii celei văzute numai cu ochii sufleteşti ai credinţei.
Mântuitorul Iisus Hristos a scuipat în ţărână şi a făcut tină spre a unge cu aceasta ochii orbului. Gestul Mântuitorului arată că întrucât El este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care, la Facerea lumii, S-a aplecat şi a luat ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă (cf. Facere 2, 7), tot El poate reface acum natura umană, deoarece a devenit infirmă, neputincioasă şi suferindă.Era ca şi cum acest orb fusese creat incomplet, şi i-a completat acum ceea ce îi lipsea.Şi tot aşa cum din pământ, adică din nimic, fiindcă pământul nu avea în el viaţă, a făcut Dumnezeu pe om, tot aşa şi Iisus, tot din nimic îl desăvârşeşte pe orb ca om, dându-i vederea care îi lipsea, căci tina nu conţinea în sine nici un element vindecător.
După ce i-a uns ochii cu tină, Iisus l-a trimis pe cel orb la scăldătoarea Siloamului nu pentru că era acolo o apă miraculoasă, ci l-a trimis din două motive: în primul rând, ca să vadă ascultarea şi credinţa orbului. Iar acesta s-a dovedit mai ascultător şi mai credincios decât unii care aveau vedere fizică, dar nu aveau şi vedere duhovnicească
Al doilea motiv este ca să vadă cât mai multă lume că a fost trimis de Hristos la scăldătoarea Siloamului, care înseamnă trimis, pentru a deveni apoi un „trimis” sau misionar-mărturisitor al lui Hristos printre iudei.
În cele două acţiuni(ungerea şi spălarea) unii exegeţi văd o prefigurare a Botezului şi Mirungerii.
Evanghelia de astăzi ne arată cum un orb din naştere a devenit văzător şi mărturisitor credincios al lui Hristos, iar unii dintre cărturarii şi fariseii care vedeau trupeşte au rămas în orbirea lor spirituală refuzând să creadă că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. De fapt, orbul începuse să vadă sufleteşte mai înainte de a se spăla. Omul orb din Evanghelie reprezintă întreaga umanitate, pe toţi oamenii orbiţi sufleteşte şi care au nevoie de intervenţia minunată a lui Dumnezeu în viaţa lor.
Trebuie să cerem de la Dumnezeu să facă o minune şi cu noi, să ne înveţe să vedem şi să ne lumineze ochii ca să vedem curat şi aşa cum spunea Părintele Teofil Părăian(orb din naştere): “E important de ştiut că mai ales două lucruri trebuie să vadă omul în această lume ca să fie într-adevăr în lumină sufletească: să vadă pe Dumnezeu şi lucrările Sale(…) şi apoi să-şi vadă păcatele.”(Revărsări de gând în zi de duminică, Ed. Negru Vodă, p. 91)
Să avem grijă de lumina lăuntrică, să n-o pierdem, pentru că în asta stă mântuirea noastră, în dobândirea luminii interioare, a luminii lui Hristos cel înviat, care să rămână pe veci cu noi şi în noi!
Amin!
Pr. Petru Ceobanu
