Pilda este transmisă doar de Sf. Ev. Luca(15, 11-32) și este strâns legată de alte două parabole gemene (a oii pierdute și a drahmei pierdute). Cunoscută îndeobște sub numele de „parabola fiului risipitor”(deși vom vedea că ea ar putea avea foarte bine și alte nume) este una din cele mai profunde și tulburătoare texte din Noul Testament și din toată Sfânta Scriptură, ba chiar din toată literatura universală.
Chales Dickens spunea că „cel mai măreț text din literatura universală”este pilda întoarcerii fiului risipitor. Parabola a fost privită de mulți exegeți ca o veritabilă „perlă a parabolelor”, o „evanghelie în Evanghelie”.Scopul pildei nu este altul decât restituirea adevăratei imagini a paternității divine și filialității omului.
Pilda vorbește despre cum poate omul căzut în păcate să se întoarcă prin pocăință sinceră la Dumnezeu. Despre relația omului cu Dumnezeu și a omului cu omul de lângă el. Pilda este o invitație la pocăință pentru fiecare dintre noi. Așadar, pilda este despre și pentru noi. Istoria fiului căzut în păcate este istoria oricărui păcătos. Noi suntem fiii, fiul cel mic sau fiul cel mare, sau când unul când altul. Fiii pot fi și două stări sufletești ale omului.
Pr. Teofil Părăian spunea că pilda fiului risipitor s-ar putea numi „pilda tatălui primitor”. Aminteam însă că pilda ar putea avea și alte nume: „pilda Tatălui Iubitor”, „pilda tatălui risipitor”, „pilda fiilor risipitori”, pilda fiului neiubitor, pilda fiului invidios etc.Existau două moduri prin care averea trecea de la tată la fiu: prin testament sau prin donație în timpul vieții tatălui. Dar, beneficiarul dobândea posesia numai după moartea tatălui. Fiul cere nu doar dreptul de posesiune, ci și dreptul de a dispune de ea. Cu alte cuvinte, fiul îl declară mort pe tatăl său înainte de vreme.
Țara îndepărtată reprezintă libertatea totală pe care Dumnezeu o acordă omului, până la punctul în care omul nu mai sesizează prezența lui Dumnezeu. Libertatea poate fi pentru unii prilej de cădere, pentru alții de progres duhovnicesc.
Separația o produce păcatul. Adam, în păcatul său, în loc să rămână îndreptat spre Creatorul său, se îndreaptă spre pom, adică spre un obiect și așteaptă de la el să devină ca Dumnezeu. Acum ni se propune aceeași imagine. Fiul rupe armonia cu tatăl și se orientează spre averi, încrezându-se în ele, punând în ele toate speranțele de a trăi această magică așteptare de a fi stăpân. Fiul vede pe tatăl ca o piedică în calea propriei realizări, se găsește într-un fel de fugă din fața lui, izolat, revoltat, convins că trebuie să facă totul de unul singur. (A se încrede în Dumnezeu îi poate părea omului și astăzi o slăbiciune). Resimte casa paternă ca prea strâmtă, ca o limită a libertații sale. În casa lui se simțea rob, dar va ajunge cu adevărat rob după plecare.
Omul crede că, dacă nu-i slujește lui Dumnezeu ci se alege pe sine însuși drept centru al vieții, va fi liber. În realitate devine rob al propriilor sale creații. În îndepărtarea de Dumnezeu nu există altceva decât robia omului față de sine însuși, care este adevărata foamete.
Acum trebuie să-l lase să rătăcească, să pătimească, să învețe, să vadă personal cum stau lucrurile. Tatăl știe că acest lucru este o primejdie de moarte, dar îi respectă alegerea. Îl va însoți mereu cu iubirea sa, o iubire care rămâne acasă, dar care se extinde pretutindeni. Suportă în taină, iese spre crucea așteptării. Problema nu este ca tatăl să- l țină pe fiul său lângă el cu forța, ci de a-i da posibilitatea ca el însuși să vină la El. Să- i creeze premisele să se întoarcă acasă în libertate, să găsească casa, să o simtă.
Faptul că „s-a alipit” arată efortul său disperat, din tot sufletul, de a se prinde de o scândură salvatoare. A ajuns să păzească(hrănească) porcii, adică să păzească (să hrănească) patimile, spune Sf. Ioan Gură de Aur. Porcul era considerat animal necurat, simbol al lumii contaminate, în care demonii își pot găsi locaș(Lev. 11, 7; Lc. 8, 32-33). Omul care se depărtează de Dumnezeu risipește darurile (Gal 5, 22)
„Cine nu adună cu Mine risipește”(Matei 12, 30).
Troparul tunderii în monahism(care înseamnă părărsirea lumii și mai ales a păcatului din ea)este inspirat din pilda întoarcerii fiului risipitor: „Brațele părintești grăbește a le deschide mie, că în desfrânări am cheltuit viața mea. Spre bogăția cea necheltuită a îndurărilor Tale căutând acum, Mântuitorule, inima mea cea sărăcită nu o trece cu vederea. Că Ție, Doamne cu umilință strig: Greșit-am, Părinte, la cer și înaintea Ta!”
După ce a pierdut totul, se înfățișează pe sine tatălui cu toate ale sale, fără nicio rezervă.
Joachim Jeremias spune că pilda nu este o alegorie, ci o istorie scoasă din viața de zi cu zi. Tatăl din parabolă nu este Dumnezeu, ci un tată pământesc: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta”. Dar, asta arată că păcatul are întâi repercusiuni, efecte asupra cerului. Afectează întâi relația noastră cu Dumnezeu și apoi relația cu aproapele.
Păcatul l-a îndepărtat pe om de Dumnezeu, dar nu şi pe Dumnezeu de om. El este dragostea: este veşnic şi neschimbător. Şi în locul credinţei şi al dragostei pe care omul le-a pierdut, i-a dat nădejdea. Ne- am obișnuit să credem că omul Îl caută pe Dumnezeu. Aceasta parabolă răstoarnă acest clișeu și ne arată că Dumnezeu îl caută pe om și îl atrage la El numai cu iubirea Sa. Nu folosește forța.
Venirea în fire este cheia întoarcerii sale, face o vizită lăuntrică și găsește acolo prezența tatălui, casa și lucrurile din ea. Recunoașterea eșecului în fața celuilalt e primul pas către mântuire: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta...” A intra realmente în noi înșine înseamnă să intrăm în iubire.
Pe fiul cel mic îl salvează faptul că nu a uitat că are un Tată și că că el este fiu. Tatăl este un senior al iubirii. Nu e interesat de el însuși, e interesat să- l salveze pe celălalt, pe copilul său. Nu-l intereseză ce va spune lumea, că își va pierde autoritatea, dacă se va prezenta ca un părinte familiar. Iubirea Tatălui merge mult mai departe decât poate merge judecata lumii și revolta fiului său.
Fiul merge spre casă pe urmele iubirii tatălui care a străbătut de atâtea ori această distanță în vremea absenței lui.
De ce plecă tatăl în întâmpinarea fiului? Pentru a-l proteja de ura și disprețul poporului.
Tatăl este cel care aruncându-se de gâtul fiului inversează rolurile. Tatăl este un ocean de iubire și răbdare. Evanghelia ne învață că omul își poate schimba viața, mentalitatea, se convertește la bine nu pentru că e certat, mustrat, pedepsit, ci pentru că se descoperă iubit, deși este păcătos.
Îmbrățișarea tatălui „sufocă ”mărturisirea fiului.
Iubirea lui Dumnezeu pentru păcătosul care se întoarce nu cunoaște limite.
Haina este semnul unei înalte distincții, era de regulă dintr-un material prețios, scump.
Sărutul- semnul iertării( ca în 2 Regi, 14,33).
Inelul – Autoritate, putere. Adesea inelul avea încrustat sigiliul cu care se certificau documentele.
Încălțămintea- demnitate, statut. Era un lux în Orient. Doar cei liberi erau încălțați, robii umblau desculți.
Vițelul îngrășat- Sfânta Împărtășanie.
„De atâția ani îți slujesc...”- Fiul cel mare nu-și privește tatăl ca pe un tată, ci ca pe un patron, și încă unul nedrept, care calculează cheltuielile și câștigurile, iar pe sine ca o slugă(niciodată nu ți-am călcat porunca!!). Eu sunt ireproșabil, tu ești un eșec total, ar spune fiul cel mare. Pe fiul cel mic nu-l numește frate, ci „acest fiu al tău”.
Fiul cel mare nu a înțeles că iubirea, milostivirea Tatălui este mai mare decât dreptatea(fariseii considerau precum fiul cel mare).
Acest fiu al meu „mort era și a înviat”-
Omul drept, dar mândru, este mai greu de vindecat decât păcătosul smerit. În virtuți se poate ascunde foarte ușor mândria.
Fiul este chipul omului care nu este pătruns de iubire, care nu reușește să intre în logica iubirii, a milostivirii. Din cauza asta nu se poate bucura de revenirea fratelui. Bucuria pe care o resimțim pentru binele celuilalt e un indicator al autenticității credinței noastre.
Cât de tragică poate fi înșelarea în viața spirituală!
Acestului niciodată(adv. neg) tatăl îi opune întotdeauna ești cu mine.
Parabola simbolizează Taina Pocăinței(Spovedaniei) , curajul de a te întâlni cu tine însuși așa cum ești.
Bucuria întoarcerii este bucuria Bisericii, sărbătoarea creștinilor, constă în îmbrățișarea lumii păcătoase.
Redăm ca o concluzie un scurt cuvânt al părintelui Nicolae Steinhardt:
„Ca un nobil mărinimos, discret, modest, curajos, elegant și demn în purtări, spontan și darnic în relațiile cu ceilalți ni Se înfățișează Domnul nostru. E bine să știm, deducând din parabola fiului risipitor, că dacă noi facem un pas către El, El face o sută spre noi. E gata oricând să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, neroziile și înstrăinările noastre, să se bucure de întoarcerea păcătosului cu o bucurie nu mai puțin simplă, sinceră, naivă decât a păstorului care-și află oaia cea pierdută, ori a femeii care-și găsește drahma răzlețită prin casă. Aceasta ne dă curaj și nădejde că Domnul nu-i un socotitor nemilos, un contabil strașnic, un aprig ținător de minte a răului. Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la El: fără teamă, fără îndoială, cu nădejde și încredere: cina e gata, ușile-s deschise, vițelul e mult și gras, totu-i frumos orânduit. Să avem numai haină de nuntă, altfel spus: căință și credință. Atăta doar să avem!” (Dăruind vei dobândi).
Pr. Ceobanu Petru
